A plecat o singura data din satul sau: cand a fost luat in armata

De atunci, dorul de casa l-a facut sa nu repete nicicand experienta distantei fata de meleagurile natale.
Nagy Bela s-a nascut la 23 august 1921, intr-o familie cu origini adanci in satul Talisoara, judetul Covasna, cu o populatie majoritar maghiara, unde numarul locuitorilor se reduce la cateva sute.
A copilarit si s-a dezvoltat in lumea satului, unde i-au fost insuflate credinta, respectul pentru traditie, atasamentul fata de animale si, in mod special, felul de a fi gospodar, pentru care mersul la camp si lucrul in ograda erau principalele activitati. A inceput sa colectioneze monede de mic copil, iar mai tarziu articole din ziare cu evenimente importante din viata satului.
In tinerete, a parasit pentru prima si ultima oara satul natal, cand a fost luat in armata si dus undeva in apropierea unei granite pentru a lupta, iar dorul de casa l-a determinat sa nu mai plece niciodata. Era un om al Talisoarei, un om al muntilor, iubit si apreciat de consateni. A marcat viata celor din jurul lui intr-un mod remarcabil, cu zambete, curaj, dorinta de viata si munca, iubire pentru animale si natura.
S-a insurat cu Rosalia, la revenirea din armata, si impreuna si-au crescut cei trei copii : Bela, Eva si Ilonka (fiica vitrega). Eva a fost cea care a preluat rolul femeii in gospodarie, dupa moartea mamei.
A ramas fara sotie, dupa o perioada de doar cativa ani de convietuire, iar una dintre fete era bolnava. In familie apareau adesea discutii, insa cu atitudinea sa impaciuitoare a reusit sa mearga mai departe. Il relaxau plimbarile cu catelul lui, Rexi, de care s-a atasat de cand era pui si de care era nedespartit. “Nu este un catel oarecare pentru mine”, imi marturiseste una dintre nepoatele lui. “Multe aspecte ale bunicului meu se regasesc in el, parca a preluat caracterul lui”, continua nepoata. Portretul acestuia este foarte bine schitat in special in perioada pensionarii. Bela “cel mare”, cum il numeau prietenii si vecinii (n.r. nagy = mare), aparea pe drumul satului dis-de-dimineata, cand iesea cu Rexi sa-si faca plimbarea, mic de statura, cu mustata argintie si mereu cu zambetul pe buze.
Dadea buna ziua tuturor oamenilor pe care-i intalnea in drumul sau si mereu ii indemna la lucru: “Deci, prietene, sus la traba”, spunea mereu cu un glas hotarat si zambind. Avea un accent arhaic, parca scos din povesti, vorba dulce si rapida, dar concisa, cu intrebari si autoraspunsuri. Trezea mereu in jurul lui zambete calde.
Isi punea imaginatia la lucru cu ocazia sarbatorilor, el fiind responsabil cu numaratul copiilor cuminti din sat care primeau daruri de Craciun, iar cu ocazia zilei de 8 Martie scria texte originale si personalizate imprimate cu matrite de lemn, pe care mai apoi le oferea femeilor care ii placeau si la care tinea.
Obiceiurile lui de dimineata, in special duminica, incepeau totusi prin a-si revedea colectia de articole taiate din ziare si pe cea de monede vechi, pe care mereu uita sa le puna in acelasi sertar, pentru ca mai apoi sa mearga la biserica. Pastrarea credintei o vedea ca un refugiu sufletesc. La biserica isi nota versetele din biblie dezbatute de preot , pentru ca mai atipea in banca in timpul predicilor, dar le recitea cand ajungea acasa.
Nu boala si nici varsta inaintata, 85 de ani, i-au curmat viata, la 6 octombrie 2006, ci o masina care l-a lovit in timp ce el se grabea sa mearga sa-si termine treburile pe camp; intr-o zi ploioasa de toamna tarzie. 

Autor: Veronica Ion